poate a plouat

Toata viata mea am fost radicala. Si nu am stiut. Sau cel putin nu mi-am dat seama. Paradoxal, i-am invinuit pe toti care vedeau in lume o singura culoare, iar acum am ajuns unul dintre ei. Am scris mereu cu un anume fel de pix, mi-am tras campul pe caiet doar pe partea stanga, am iubit mereu intr-un anume fel, am visat in aceleasi nuante si am facut mereu aceleasi greseli. Am cerut mereu sa mi se acorde dreptate si am cerut ca lumea sa se conformeze deciziilor mele. Da. Am fost un Hitler al sufletului; atat al meu cat si al celorlalti. Am avut grija ca, involuntar, sa ucid cate ceva din oameni; am ucis pentru ca am iubit doar pana la un anume moment.
Stiu, nu exista cineva mai dezechilibrat si instabil decat mine.
Si e adevarat.
Idealismul meu plicticos m-a facut sa caut in oameni mai mult decat sunt si sa incerc sa-i schimb. Sunt un om al contrastelor ce-si merita nelinistea si zbuciumul. Zambetul meu din inocenta spiritului nu mai poate compensa pentru teroarea ce-am instaurat-o in suflete. Mai grav e ca lumea nu se schimba, iar eu voi continua sa nu-mi pot filtra sentimentele si trairile. Incerc sa am ingrop intr-un anume fel de placeri sufletesti pentru a-mi masca vulnerabilitatea eului si transform orice nereusita intr-un esec personal.
Sunt un om pierdut.
Sunt un om pierdut pentru care autocunoasterea echivaleaza cu moartea. Sunt un om pierdut care, pentru a mai exista, va trebui sa renunte la introspectiva. Sunt un om pierdut pentru ca nu voi putea exista fara acea autoanaliza. Si toata vina mea consta in a epuiza prea repede ceea ce ma face sa iubesc.
M-am alimentat prea mult timp cu povesti tumultoase din carti, iar acum ma lovesc de realitate; caut ceea ce nu exista, caut imposibilul. Si voi termina prin a ma pierde pe mine.
-Ce vezi cand ma privesti? Ma vezi sau privesti prin mine? E intrebarea care mi se loveste de peretii capului intr-un mod dement. Alaturi, un baiat rade singur, pare fericit si-i rade soarelui. Rad si eu, fortata insa, de acelasi soare. Rad, dar ma incomodeaza masca. Nu stiu ce vezi atunci cand ma privesti, dar nu ti-as putea cere sa patrunzi in sufletul meu. E prea confuz, prea ambiguu si totodata pulseaza prea tare incat te-ar sufoca.
Sunt un om pierdut pentru ca refuz sa accept pamantescul si mai continui sa sper. Non-conformismul meu e tipatul si dovada faptului ca sunt. Ca traiesc, ca respir. E dovada luptei mele cu banalitatea.
Sunt un contrast care nu-si va gasi niciodata echilibrului. Presupun ca am fost destinata nesomnului, cartilor, cafelelor si noptilor lungi in care acea autoanaliza ma roade treptat pana cand nu voi ramane decat o urma inerta pe un pamant calcat de prea multi.
Daca e sa dau putina temporalitate textului meu, azi a fost luni si a fost acea zi in care astepti cu disperare sa vina seara, sa-ti faci o cafea si sa te retragi in singuratate. Luni a adus acea constientizare de sine si o constientizare a monotoniei. A fost o zi pe care poate nu am vrut sa o traiesc. De fapt, azi traiesc prin noapte.
 Poate pentru ca a plouat sau poate ca mi-am epuizat zambetele.
Astept  maine cand voi regasi frumosul in oameni.