Sunt un om de vise, cu ochi de cafea. Definită de un suflet căprui care trăiește prin mister și zboară prin viață cu soarele de la răsărit purtat pe propriile-i gene. Un suflet profund care a reușit să surprindă în câteva silabe tot ce reprezint. Credeam că aceste litere alăturate, cu pretenții de cuvinte, nu sunt suficiente să redea interiorul, captiv și răpus de coaste, ce, totuși, pulsează.
Sunt un om de vise cu ochi de cafea. Atât. Însă e un atât spre care aspir. Un atât care înglobează un spirit care iubește constant și total și care simte lumea ca parte din el. Un om care se simte împlinit atunci când aleargă prin ploaie. Nu. Nu pentru purificare, ci pentru resuscitarea simțurilor amorțite de artificial și banal. Un om pentru care ploaia înseamnă mai multă viață decât viața în sine.
Știu că a trecut ceva timp de când nu m-am mai materializat pe hârtie. Adevărul e că am încercat să duc o viață comodă, fără prea multe confruntări interioare. M-am obligat să nu mai gândesc, prea mult și prea departe și să nu mai simt. Însă, iarăși, blestemata natură își cere dreptul la cuvânt; la țipăt. Am ajuns la un azi pe care ți-l dorești să-l trăiești noaptea. O noapte deasă și plină de stele, de apus, de bătaie de aripi, de cafea și de mare. O mare în care să-mi spăl sufletul. Să-l pot scoate de oriunde o fi și să-l curăț. E plin de amintiri, de clipe, de ore, de vise și poate chiar de prea multe culori.
Azi, mi-i dor de tren. Da. De același tren care duce spre necunoscut. Nu. Ți-am mai spus. Nu mă sperie necunoscutul, ci mă fascinează. Vreau să mă urc în acel vagon, să mă redau total și să mă dezic de trup. Știu. E un strigăt mut de dorință surdă. O dorință de un ceva nedefinit sau neinventat, dar până și acest sunet care e inexistent pentru exterior, macină eul meu. Dorință surescitată cu fiece strop de cafea. Tare și fără zahăr. Cafeaua care mi-a intensificat bătăile până am ajuns să vibrez odată cu ele. E ca și cum ți-ai ține inima, încă vie, pe palme și i-ai simți fiecare ondulație. E dureros să-ți simți pulsația care pare străină. Și, când te gândești că atât ne ține în viață. Un ritm care perturbează e cel care asigură existența ta biologică. Un ritm pe care-l simți în fiecare noapte nedormită și care se intensifică de la fiecare adiere de iluzie a unei posibile fericiri. Și te arunci asupra acelei nevinovate trăiri cu o naivitate care o sugrumă și o seacă. Poți da vina pe condiție, pe natură sau pe biologic.
Oricum, în final, nu suntem decât niște trecători, iar această trecere depinde doar de ritmicitatea pulsului. Pentru noi, cei cu suflet căprui sau albastru, cei cu firi boeme și cu o proeminentă necesitate de visare, trecerea e mai scurtă.
Timpul nostru nu se măsoară în secunde, ore, ani, ci în culori și în speranțe. Simțim timpul doar atunci când ne vedem ridurile apărute pe frunte de la prea multă iubire oferită lumii și cele de la colțul gurii de la prea multe iluzii, prea multe vise vânate pe ascuns și asimilate fără pic de remușcare.
Sunt un om de vise cu ochi de cafea ce-și așteaptă cu disperare ridurile pentru a ști că a trăit.
