povestea firului de lana

Sunt climatica.

Ploua.

Ma inchid in biblioteca pentru ca sunt, climatica si ploua. 
Nu vreau oameni. Nu vreau cotidian. Nu vreau lumina. 
Am cartea deschisa in fata. Drept international. 
Creierul refuza sa asimileze cele 500  de pagini  de sentinte.
E o vineri, 9 dimineata, iar biblioteca e semi-goala. Il stiu pe cel din fata mea, il vad in fiecare zi, de dimineata pana seara. Imi place sa-l analizez si sa-mi imaginez ceea ce gandeste si cum traieste. Are 16 carioci.

Toate De Diferite  Culori.

Le-am numarat.16. Fruntea-i mereu incruntata, are trei riduri la coltul ochiului drept si par care-i da in ochi. Nu pare sa-l deranjeze. Nu ridica decat foarte rar privirea si cand o face, dureaza atat de putin, incat nu reusesc sa-i vad irisul. Nu l-am vazut niciodata zambind. Autist si impasibil in lumea lui de coduri civile. Exact 4 zile in urma, s-a aseazat langa mine, in ultimul loc liber, din ultima masa, langa geam. Era atat de clocotind si agitat incat simteam ca-mi consuma pana si aerul meu, la cat de nervos respira. Ii cazusera 2 lucruri pe jos, dar le-a lasat acolo, pe podea.

Isi atinge usor capetele firelor de par. Sublineaza cu oraj. Apoi cu albastru.  A ocupat o intreaga masa de 4 persoane si a adus cu el intregu-i haotic. Intra o tanara, cu parul negru, ondulat, strins intr-un coc, cu un tricou decoltat si blugi albastri, spalati de nenumarate ori. Ii sopteste ceva. Tanarul, iritat, cu o miscare brusca isi trage lucrurile mai inspre el si-i elibereaza un colt de masa, deranjat de cerinta fetei. E atat de  absorbit de Conventia de la Viena, din 1969 incat nu observa nici sanii frumosi care-i zambesc. Tipa il priveste si-l lasa sa inteleaga ca-l place. Sanii il privesc cochet in momentul in care fata isi trece mana prin par, lasandu-l sa cada.

Chiara imi scrie pe un biletel ca o adora pe Marina Abramović si ca arta ei o fascineaza. Ii zambesc si continui sa fiu intrigata de tipul din fata. Incerc sa inteleg rationamentul culorilor, ordinea lor. Necesitatea de a evidentia tristetea surului imprimata pe foia reciclata. Orice miscare facuta e ascutita. Precisa, de compas si echer.  Pare ca respira ghidandu-se dupa teoreme geometrice. Nu e unul care sa vorbeasca mult. E tacut. Rece. Singur. E mereu singur. Cred ca si el ignora umanitatea. Si nu doar cand ploua. Si nu doar intr-o vineri. Isi atinge usor buza de jos cu degetul aratator. Nu pare fericit. Privirea-i adanca, de radiograma, pare    Trista. Si Goala. Brusc, ridica capul si ma priveste.

Se uita. Pentru 5 secunde. Exact. In ochii. Mei.

Nu e prima data cand o face. Si niciodata pentru mai mult de 5 secunde. Dupa care, revine la culorile si la randurile sale. Nu pare nici tipul de persoana care sa greaseasca.  Nu pare tipul de persoana care sa greseasca pentru ca nu are creion si nici radiera. Nuantele sale sunt atat de drastice si exacte. Atunci, pentru prima oara, mi-a parut rau pentru el. E trist sa nu gresesti si sa nu-ti concezi acest drept absolut uman. E trist sa nu scrii cu creionul.

Chiara da di cap, disperata.

E disperarea cauzata de lupta dintre ea si pasajele scrise in greaca antica dintr-o carte de arta. Injura, frustrata. Ea, e pierduta, pe viata, absolut si ireversibil in lumea artei.  O lume care o completeaza, o defineste, o tulbura, o incanta. O face sa injure sau sa nu doarma noaptea. Tot ceea ce spera sau detesta. Tot ceea ce neaga. Tot ceea ce Ea este si tot ceea ce Ea nu este. Toate. Exista, in arta,  pentru a-i da Chiarei acea traire absoluta. Acea expierienta a esteticaii uratului. Imi povestea, cu narile-i tremurand de emotie ca expositia lui De Nittis la care fusese ieri, a dezamagit-o. Si ca, totusi, androginul ei ramane Kandiskiy. Traieste prin si pentru Kandinsky, asculta Manu Chao, poarta bijuterii facute de ea si bea cafeaua, evident, fara zahar.

Ma intorc la tipul din fata mea, care emana si tensiune si protoni si neutroni incat nu stiu daca tunetul de afara e declasat de el sau e doar o descarcare electrica naturala. Aude tunetul si se simte eliberat. Natura exterioreaza pentru el.

Verde. Albastru. Rosu. Ofteaza. Intoarce pagina. Ia o alta in cealalta mana. O pune jos. Isi duce mana stanga la frunte. Ofteaza. Din nou. Subliniaza. Isi trece mana prin par. Ia pixul. Il pune jos. Ia foaia. Deschide o alta carte, Pagina 1089. Se apleaca. Apoi se ridica. Isi misca capul in dreapta. Apoi in stanga.

Intr-un sfarsit,

Respira.

Ma intreb daca in toata pierderea aia, nu se pierde si pe sine. Cred ca ceea ce mi-a atras atentia e pasiunea care zvacneste in sufletul ala, plin de articole.

Sa recunoastem totusi, atunci cand ne pierdem, suntem mai noi insine ca niciodata. Sunt sigura ca in tot haoticul si haosul in care exista, gaseste acea comoditate si echilibru si ordine de care are nevoie un suflet uman.

M-am eliberat si eu. Prin ei. Identificandu-ma cu nebunia lui dezordonata si cu iubirea ei de frumos. Am trait prin tunet si am scris in greaca, in acea fusta lunga si cu bluza de lana.