subiect pentru criticii pseudo-filosofii virtuale

Toate povestile se incep cu ‘a fost o data si niciodata’, sau alt cliseu atemporal, in dependenta de poveste. Poate ca am fost alimentati cu prea multe. Poate e momentul sa ne scoatem ochelarii de cal si sa-I punem pe aia pentru miopi. Poate asa am vedea lumea mai clar. Poate am sa vad lumea mai clar. Mi-am promis sa renunt la introspectie si la egocentrism. Nu as vrea sa pozez in ipostaza de inadaptat social sau de fiinta neinteleasa, dar stiu ca uneori, nenorocita-mi fire oboseste si seaca. Azi vorbesc despre Ea. Personaj existent doar datorita ploii de noiembrie in august si poate, datorita la mult prea efemer.  

Ea.

 Ziua in care a simtit apa mai fierbinte decat de obicei si ploaia mult prea necesara, e ziua in care a inteles ca se schimba o lege a naturii in propria-i natura. Era o noua stare de amorteala hipnotizanta care-i acutiza simturile, amortindu-le. Era ziua in care a inteles ca ritmul lui cardiac devenise esenta existentii sale. Se simteam ca protagonistul din “Fisherman’s wife’ de Matthew and the Atlas, identificandu-se pana si in cel mai gresit acord de chitara. Ziua in care se complacea in ipostaza de paria, de un mancurt ce nu doar ca a uitat, dar care nici nu vrea sa-si aminteasca cum e sa traiesti, cum e sa te raportezi la anumite legi, cum nu poti depasi o anumita conditie, cum e sa fii Uman. Ziua in care constientizase infinitul, eternul, era ziua in care incepuse sa scrie o poveste si nu incepea cu ‘ a fost odata’. Nu era decat o simpla autista ce cauta o evadare din lumea-i rece si monosilabica. A crezut ca se indragostise de soare, apoi, a crezut ca iubeste luna si o iubea. In defintia-i primitiva, iubea luna. Pana nu s-a indragostit de ploaie. O iubea, tacit si surd, iar treptat devenise un alterego. Avea o singura temere. Traia prin perspectiva acelei voci, al acelui interior dezorientat . Stia ca poate o vei uita. Sau ca te va uita. Si ca lumea ta, va deveni mai simpla, populata doar de suflete curate. Era constienta ca va rămâne aceeași umbră incoloră de albastru, fără substanță, fără concretețe, fără formă. Un Dorian Gray feminin, adâncită în propriul nimic. Da. Complacandu-se in propria-i suferinta. 

Paradoxal, acest 'ceva'/ 'cineva', iubește ploaia. 

Poate era o declarație sau poate e același banal rămas bun. Ea era/e omul oscilațiilor, un pendul condamnat să alterneze între un" please don't go "si "leave". Omul bipolar. Omul insomniilor și al cafelelor amare. Uneori isi dorea sa poata deveni acel paria, si visa viata fericita a celor care nu au citit nici o carte în viața lor si care trăiesc minciuna fericirii. A decis sa se reintoarca în crusta-i izolatoare, care o strângea, dar care o împiedica să îmbolnăvesca lumea de sentimentalism, romantism, idealism și toate celelalte ism-uri. Dar in care putea fi Ea, cu temerile tampite, firea ipocrita si visarea-i cinica.