boala iubirii

Nici nu stiu cum sa incep. Imi simt capul mai greu ca niciodata, incarcat cu mii de idei. Vise.  Sperante. Dureri, de care incerc sa scap.  Vreau sa redau totul, sa ma redau si sa-mi descoper propria complexitate, sau banalitate.
Sunt o inadaptata mult prea idealista, chiar naiva as spune.
Cert e ca sufer de o boala grava: Iubesc lumea, prea tare, prea devreme, prea total. Iubesc lumea care ma coloreaza si care ma doare. Uneori, care ma resusciteaza prin simpla-i existenta, alteori contrariaza.
Sunt un amalgam de stari si sentimente. Eu-ul meu e lipsit de orice materialitate.
 Sunt o idee. O simpla dovada a ciclului natural. O dovada a unei contopiri, daca e sa vorbim mai metaforic, dar de fapt, a unui proces biologic. A unei fecundari.
 Nu sunt o exceptie, nu sunt cu nimic deosebita, am fost un proces. Atat. Incat, era firesc sa apar. Si  nu ca as fi nerecunoscatore celor care m-au nascut, ci luati-o ca pe un simplu adevar.
Acel ceva aparut sunt 'eu'. Atat. Un pronume personal si gata. Eu-ul care cauta disperat identificare. Eu-ul care iubeste si vede idealul.
Nu, nu e din cauza cartilor citite sau a filmelor vazute. Poate e datorita celor de la beatles sau sinatra.  Poate e o maladie patologica. Visez la o viata si la o iubire care sa ma faca sa traiesc exact ca un copil.
Simplu.
Dar
Intens.
Un copil nu percepe timpul, ci exista atemporal. Atat vreau. Insa acest atat, e atat de mult.
Vreau sa ma detasez de pozitie geografica, latitudine , longitudine, de fus orar, minutar,ceas, ore.
Nu vreau viata lunga, ar fi o povara mult prea mare.  Vreau sa imbatranesc, nu ma sperie. Din contra.
Ceea ce ma sperie e neadevarul din 'sufletul e vesnic tanar'.
Oare?
Daca e viu si tanar, de ce il simtim obosit? Zbarcit si dezamagit.
In viata, fiecare traieste cum poate. Cum stie. Rezista care poate. Ti-e greu sa fii tu intr-o lumea care sugruma. Insa, las asta in grija unei alte seri, altei cafele, unui alt zbucuim.
Acum, sunt fericita in exterior. Nebuna. Colorata. Nu exist fara zambete, sunt toata iubire si cuvinte. Sunt un vis. Un concept.
Ma doare dezamagirea, dar ea exista.
Omul, in dorinta de frumos, neaga dreptul dezamagirii de a fi.  Ele Sunt. Vor mai fi, vor intari, vor distruge.
Mai e viata-viata fara dezamagire?
Raspunsul irefutabil, indubitabil  si total uman e NU.
NU incerc sa va tulbur confortul spiritual si fizic cu niste randuri imbacsite de aberatii prafuite si analize infime a sensului existentei raportate la conditia noastra.
Nu. Nu am experienta si sensibilitatea necesara nici macar de a incerca sa o  fac. Sunt doar niste ganduri marunte adunate intr-un telefon in momente de inspiratie, contemplare sau plictiseala.
Totusi, cum am mai spus-o, sunt ceea ce scriu. Un rand, o fraza, un gand. Sunt o dorinta de copil, un val din mare. O simpla aspiratie spre curat. O materializare a unui fenomen biologic care te obliga sa fii.
Cum esti insa, depinde de tine. De mine. De lumea de care sunt bolnava.

http://www.youtube.com/watch?v=h_m-BjrxmgI

colorat, doar ca altfel.

Toamna este anotimpul meu.
Desi e un 'al meu' general, vreau sa cred ca totusi imi aprtine.

Toamna e melancolie. Dupa soarele care obliga la viata, acum, e liniste.

Lectia de istorie. La jumatate de metru, Irina raspunde RASSM si comunismul. Te incearca o furie. Revolta.

Etajul 3, sala de clasa-de obicei, insuportabila.

Azi, are un iz de aramiu.
Intorci privirea si instinctiv, te uiti pe geam.

 Incerci sa cuprinzi totul si sa absorbi cu privirea privelistea. Mai bine zis, dezolarea. Nu e nici o miscare. Static.

Pana la capat

Paunescu a murit si afara e soare. 

Ironie. 

.....

Pana la capat

                                   Adrian Paunescu

"Traiesc si mor in fiecare zi,

Cartela mea de viata se descarca,

Scriind, pe viata si pe moarte parca,

Paradoxal, de teama de-a muri.

Traiesc atat cat scriu si mor scriind,

Supus bolnav al insomniei mele,

Grabind consumul tragicei cartele,

Cu orice text, cu fiece colind.

Refuz longevitati de domnitor,

Desi fiinta mea intreaga stie

Ca nu a scrie e o terapie

Si ca, pe cat traiesc si scriu, si mor.

Apun si eu, sub soarele in scapat,

Si ma transcriu aici, pana la capat."

Ramanem tot mai saraci.
Raman doar umbre.
.......

suflete moarte, nu exista.

De la origini si pana azi am incercat sa sfidam legi. Sa invingem moartea. Sa inventam masina timpului.

De ce? 

Pentru ca ne-am constientizat natura imperfecta. Pentru ca ne asumam responsabilitatea pentru ce suntem si ce facem. 

Si totusi vrem sa dam timpul inapoi pentru ca nu suntem in stare sa traim cu aceasta responsabilitate.  Si asta ne face oameni.

Azi, viata a devenit o lupta. Azi suntem mai masinarii ca niciodata.

Mai robotizati. Mai concreti. Azi este lume care uita ca are suflet.  

Si totusi il are. .......

Sufletul e omul. Corpul- doar o carcasa menita sa-l protejeze. 

Cert e ca suntem. A fi inseamna a da. A oferi bucati din tine. A raporta lumea la individual. 

Nu exista suflete moarte. Sufletele moarte nu dau nastere, 

NU plang.

NU rad.

NU iubesc.

Mortii nu au privire vie.

Omul e mister. E infinit, complex si abstract. Condamnat la o existenta lumeasca.

Omul catareste 21 de grame.

21 de grame care se desprind dupa moartea fizica. 

21 de grame care e sufletul si care dispare.

NU moare. Poate rataceste liber pe pamant. Poate e cer. Poate devine mare. Poate ploaie. 

Suflete moarte nu exista. Ele continua in neant.