Tuesday, December 21, 2010

aveam

Eu nu mai puteam privi oamenii in ochi. Evitam o dezgolire de interior prea tumultos. Nu port caciula, nu ma culc devreme, nu privesc wall-e, nu beau ceai. Cel putin, nu atat de mult.
Beau prea multa cafea. Ma culc dimineata si mereu imi ingheata fulgii pe par. Citeam lumea, citeam cartea, iubeam lumea si o scriam. Scriam balbaieli, dar o faceam pentru eliberare. Aveam un echilibru bine stabilit.
Acum, am inteles ca sunt egoista. Sunt fericita si vreau sa-mi apartina sentimentul, sa-l cuceresc si sa-l incui in mine. Nu am mai scris pentru a nu fi consumat de oameni sau banalizat. Printre peretii comunisti ale cladirilor demult resemnate in fata pustiitatii, nu-si gaseste locul.
Ma intreb daca am voie sa-l traiesc.
Aveam un echilibru. O viata traita in noapte, miopie si prea mult lirism. Aveam vise ascunse si tremur de pleoape. Mai varsam o lacrima la un film, mai mancam ciocolata pentru glucoza, sperante si vindecare. Radeam de la nimicuri, simteam dorul pentru oamenii mei rataciti prin lume si care misuna prin mine. Aveam o viata echilibrata.
Acum insa, nu am scris demult si parca albastrul din mine se pierde.
Nu. Nu renunt la mine, ci simplu mai accept o culoare.
Parca ziua a devenit mai scurta, parca nu-mi doresc sa ma mai nasc odata. Stiti si voi, mereu ne scapa cate ceva, mereu nu reusim sa traim. Daca ar fi dupa noi, ne-am naste in continuu.
Bine ca exista timp, trup si ireversibilitate. Bine ca suntem nepuntinciosi. Bine ca lumea nu depinde de mine sau de tine. O responsabilitate prea mare pentru doi trecatori. Bine ca traim si astfel putem fi si fericiti.
Da, suntem si fericirea exista. Nu e o tacere de tristete. Ci exista.
E pana si atunci cand te deschizi, deschizi venele, sufletul, cicatricile si te lasi navalit de aerul atat de des si de vizibil incat il stragi in pumn spre a te asigura ca nu e o iluzie.
Exista in calm, in sublim, in iarba, in fulg, in mare, in albastru si in verde.
Ea e in adevar, iar adevarul e ca eu beau cafea. Tare si fara zahar sau lapte. Ma culc dimineata si ma scol in aceeasi dimineata. Nu port caciula pentru ca nu-mi pasa de o eventuala raceala. Nu pot sa fiu calma pentru ca sunt vulcanica. Nu pot sa nu vreau multa lume pe langa mine, pentru ca am nevoie sa inhib teama de singuratate. Nu puteam sa nu aleg sa plec la Iasi pentru a ma reintalni cu mine.
Puteam doar sa zambesc, sa visez, sa astept, sa caut si sa sper.
Nu credeam sa pot oferi ceva. NU credeam ca tacerea e miscatoare si plina. NU realizam ca spontanul da atat de mult sens vietii.
Acum insa, ma rescriu, ma descoper. Ajung sa vad ascunzisuri si sa ma definitivez. Sa constientizez ca nu ma pierd, ci ma gasesc. Ca somnul e frumos si viata prea scurta pentru a o petrece analizand si gandind. Ca, intr-adevar, uneori gandesc prea mult. Acum nu mai visez kinestezia, ci o simt ca parte din mine.
In caz ca aceasta balbaiala care, de fapt nu face altceva decat sa arate o alta vulnerabilitate contrariaza, rog sa ma iertati.
Rog sa ma iertati ca-mi permit sa ma redau prin propria-mi poza.
Rog sa-mi iertati explozia.
Rog sa-mi iertati zambetul pe timp de criza.

2 comments:

  1. Au trecut cateva saptamanni de cand nu ai mai scris insa virulenta si profunzimea ideilor au rupt aripa si gand, contopind plasic peisajul vietii tale.
    As spune ca este spleen, as spune ca este o sete de altfelitate, as spune ca esti o persoana obosita de tipare, as spune ca ai o teama ca exista un zid in fata urletului tau. Totusi iubesti noutatea, lucrurile invelitate in bucurii autentice.
    Minunat!

    PS - Te-am adaugat de ceva vreme in bloglist si o sa revin cu placere.

    ReplyDelete
  2. ...... e o sete de altfellitate si sunt obosita de tipare si sunt facuta din bucurii. ai perfecta dreptate. imi dau seama ca reusesc sa ma transpun. Iti multumesc.

    ReplyDelete