la vie se moque bien de nous

M-am indragostit de soare doar pentru a lasa urme.
Doar pentru a capata dreptul de a spera sa-mi las ecoul aici, pe pamant.
M-am indragostit de soare doar pentru a mai fi. Am incercat sa evit sa ma inchid in mine, pentru ca, astfel, as muri. Prea repede, prea neobservabil.
M-am indragostit de soare. ... dar iubirea mea nu a schimbat nimic, nu a reusit sa atinga si nici sa miste infinitul. A fost rece, infima si insuficienta. Iar eu am devenit o piesa nescrisa a unui teatru absurd.
M-am nascut dintr-o dorinta umana, insa naivitatea mea de idealista ma face doar o tacere nejustificata a lumii.
M-am indragostit de soare, dar apropierea m-a dematerializat incat, nu am ramas nici cenusa. Am incercat sa ma agat, cu disperare, de o raza, de un fir, de o umbra, insa riscam sa las lumea fara lumina si sa o ingrop intr-un intuneric indisolubil. Si atunci am renuntat. Nu puteam duce durerile si dezamagirile atator oameni. Nu eram eu cea care sa le ofere solutia cea mai simpla, de a nu mai exista, de a muri. Oroarea si teama de moarte vine din certitunea acesteia, iar eu nu puteam duce temerile omenirii.
M-am intors la trairea mea limitata, cu tot cu dragostea fata de soare care nu e pamanteasca si am incercat sa o reprim, sa o inhib, caci ma arde si ma sufoca. Si Nu face altceva decat sa ma indeparteze de lume. SI de mine.
Existenta mea e devenita subiect de comedie pentru viata, iar eu simt tot mai mult nevoia acelui " mie, pe mine, reda-ma" eminescian.
Mi-as dori sa pot iubi soarele mai putin. Sau sa nu-l pot iubi deloc. Doar asa voi ajunge iarasi sa traiesc, sa nu ma pierd, sa respir si sa am constiinta fericirii.
M-am indragostit de soare pentru a lasa urme, umbre, franturi sau cioburi. Dar iubirea mea a fost rece, infima si insuficienta. Iar existenta mea era toata iubire... infima si insuficienta. Si am devenit ploaie. Rece si adanca, dar inca vie.

meserie mizerabila a sufletului

Timpul ne masoara destramarea, anii ne secera fiinta, iar noaptea cand ne adoarme, cand ne soarbe din viata.
La ce bun sa te mai nasti si sa te zbati daca ajungi, inevitabil, in cel mai bun caz, o urma de praf? La ce bun sa te chinui sa devii daca, oricum n-ai sa reusesti sa fii? La ce bun sa dai un sens existentei tale cand esti constient de propria-ti efemeritate? Si, intr-un final, La ce bun sa iubesti cand stii ca omul e sclavul lumii supus uitarii?
Ai impresia ca suntem un joc. Undeva, cineva se distreaza datorita imposibilitatii noastre de-a schimba ceva. Undeva, cineva rade de indobitocirea cu care alergam si vanam timpul. Undeva, cineva traieste asa cum noi abia de avem puterea sa ne imaginam. Undeva, cineva....
Nu. Nu sunt imbracata in cuvinte, nu sunt poezie sau arta, ci  ratacesc orbecaind printre ani si printr-un suflet. Acel cineva din mine s-a transformat in intrebare adresata, insa la care nu astept raspuns. Din frica.  Poate ca viata nu e data pentru a fi intrebata 'De ce' si traita fara explicatii; iar asta m-ar face o razvratita. Poate ca si sunt. Poate ca traim prin si [entru idealuri.
Insa, ce faci daca nu-l gasesti? Nu te sperie gandul ca traiesti doar de dragul verbului 'a fi'? Nu simti cum intreg trupul, porii, nervii, talpile, genele... Totul devine incremenit de frica.
Poate a fost doar o zi lunga sau poate ca am baut prea multa cafea.
Si totusi.... gandurile se bat de peretii capului meu, cerand cu o disperare ucigatoare sa evadeze.
Si totusi, exista un cronos care ne masoara...
Nimeni nu ne intreaba daca vrem sa ne nastem, ci pur si simplu existam... Undeva, cineva, decide in locul nostru.
Si da. Cum am mai spus, iubesc viata prea mult si prea total, dar asta nu ma opreste sa intreb si nu-mi anihileaza temerile, ci le accentueaza. Poate ma gasesc debusolata sub luna imensa. Poate ca-mi insuflu si-mi creez starea. Mereu am negat dreptul indoielii de a exista su am renuntat prea usor la multe lucruri pe care acum le vad altfel; pe care acum le-as face altfel; pe care le-as schimba.
Si  se numesc decizii. Sunt acelea care iti rod sufletul si te storc. Sunt acelea care nu te lasa sa respiri si pe care le ai imprimate pana si pe dinauntrul pleoapei. Sunt alegeri care uneori te frang prea usor si prea repede.
In viata, nimic nu e intamplator, totul ne influenteaza intr-un fel sau altul existenta. Dureros e faptul ca nimeni nu te invata cum sa traiesti si te surprinzi de nenumarate ori intrebandu-te ce e rau si ce e bine; suntem oameni, prinsi mereu in dualitatea trup-suflet.
Poate crezi ca sunt o egocentrista, insa sunt doar o captiva a eului meu. M agat de tot ce e frumos si plin pentru a da o motivatie vietii, vad in fiecare persoana ceva fascinant si bun, iar asta ma face naiva.
NU vreau sa-mi dai un raspuns la "De ce'ul" meu. M-ai minti, caci asta facem noi. Sunt intrebari a caror raspunsuri stii ca vor minti...
Sunt o fire complicata. Uneori uit sau poate nu am stiut niciodata cum sa traiesc pentru mine si ma redau. Nu ma pot lauda cu o sensibilitate nemaipomenita, insa vreau sa cred ca farama mea de spirit ma desprinde de banalitatea cotidianului. La sfarsit, vreau sa stiu ca am murit langa mine si ca am reusit sa fiu. Vreau sa stiu ca am reusit sa fac din iubire un fel de a fi si un destin. Vreau sa stiu ca am fost produsul unui strigat nascut din necesitatea de o altfelitate. Vreau sa-mi inving temerile si sa descoper propriile explicatii si raspunsuri.

Poate ca e tarziu si poate ma doare respiratia. Poate azi e o clipa, o singura atingere de  pleoape si o singura intindere de aripa. Si, desi avem atatea certitudini in viata, e paradoxal cum atarnam si planam printre 'poate'. Sa poate nu e asa...

Am nevoie de un val sa-mi spele fruntea de ganduri...
Am  nevoie de un cer cu luna sa-mi alunge singuratatea....
Am nevoie de o carte, intr-un tren, care sa ma duca spre un nicaieri al visarii....