la vie se moque bien de nous

M-am indragostit de soare doar pentru a lasa urme.
Doar pentru a capata dreptul de a spera sa-mi las ecoul aici, pe pamant.
M-am indragostit de soare doar pentru a mai fi. Am incercat sa evit sa ma inchid in mine, pentru ca, astfel, as muri. Prea repede, prea neobservabil.
M-am indragostit de soare. ... dar iubirea mea nu a schimbat nimic, nu a reusit sa atinga si nici sa miste infinitul. A fost rece, infima si insuficienta. Iar eu am devenit o piesa nescrisa a unui teatru absurd.
M-am nascut dintr-o dorinta umana, insa naivitatea mea de idealista ma face doar o tacere nejustificata a lumii.
M-am indragostit de soare, dar apropierea m-a dematerializat incat, nu am ramas nici cenusa. Am incercat sa ma agat, cu disperare, de o raza, de un fir, de o umbra, insa riscam sa las lumea fara lumina si sa o ingrop intr-un intuneric indisolubil. Si atunci am renuntat. Nu puteam duce durerile si dezamagirile atator oameni. Nu eram eu cea care sa le ofere solutia cea mai simpla, de a nu mai exista, de a muri. Oroarea si teama de moarte vine din certitunea acesteia, iar eu nu puteam duce temerile omenirii.
M-am intors la trairea mea limitata, cu tot cu dragostea fata de soare care nu e pamanteasca si am incercat sa o reprim, sa o inhib, caci ma arde si ma sufoca. Si Nu face altceva decat sa ma indeparteze de lume. SI de mine.
Existenta mea e devenita subiect de comedie pentru viata, iar eu simt tot mai mult nevoia acelui " mie, pe mine, reda-ma" eminescian.
Mi-as dori sa pot iubi soarele mai putin. Sau sa nu-l pot iubi deloc. Doar asa voi ajunge iarasi sa traiesc, sa nu ma pierd, sa respir si sa am constiinta fericirii.
M-am indragostit de soare pentru a lasa urme, umbre, franturi sau cioburi. Dar iubirea mea a fost rece, infima si insuficienta. Iar existenta mea era toata iubire... infima si insuficienta. Si am devenit ploaie. Rece si adanca, dar inca vie.